D’ente tol ferruñu nel que se tresformaren
los oxetos d’aquel llentu garaxe asitiáu nun pueblu nel monte mientres cuasi
que cuarenta años, daqué circular y pequeñu rescamplaba pente aquella refugaya
por aciu del sol qu'adientraba adulces pelos resquicios del únicu ventanu. Yera
una brúxula d’aceru inoxidable amarrada a los farrapos d’un morral cuya carcasa
se caltenía apeguñada y yá había cuantayá que perdiera’l so norte. Arriendes,
el llimbu móvil s’afitaba estable como acutáu definitivamente en llugar talo.
Foi precisu abondo procuru pa somorguiar nel aparatu ya algamar a que furrulase.
Resultara abegosu recuperar la dirección, magar qu’imposible'l tiempu
trescurríu nin la vida que sotripara.
No hay comentarios:
Publicar un comentario