Folgaba’l señor don ratu,
echadín nel so furacu
marramiáu, que diz el
gatu,
a la gueta del furacu.
Cuando recibió una
carta,
por si–y peta ser
cesáu,
marramiáu, carta
qu’aparta,
por si–y peta ser
cesáu.
Por una tarxeta opaca,
que yá esfrutara Blesa,
marramiáu, parió la
vaca,
tarxeta ñegra y
encesa.
Al ratu dempués del
gastu,
prindaron-y nel
furacu,
marramiáu, nun tien
bon tastu,
prindaron-y nel
furacu.
Anque estazó la
baraxa.
diz que nun rompiera
un platu
de la que tuvo na
Caxa,
pos nada sabía’l ratu.
Al golor del gamonéu,
camudó d’economía,
marramiáu que tuvo
feu
y atropó muncha
rensía.
Too tuvo que tornar
de la bolla de
quebrantos,
marramiáu vaya finar,
igual que van finar
tantos.
Magar que canta la xente:
siete vides tien el ratu,
marramiáu, tenlo
presente,
que naide escaeza’l
datu.